Dupa ce lasam în urma ultimele case din Vânatori si strabatem "Branistea" în care au crescut în egala masura copaci si legende, abandonam soseaua principala îndreptându-ne spre rezervatia "Dragos Voda" (DJ 155 C) si mai departe, catre Manastirea Neamt, cea mai veche si cea mai importanta asezare monastica a Moldovei.În tezaurul de valori ale patrimoniului istoric si cultural-artistic national, Manastirea Neamt ocupa un rol cu totul deosebit, întreaga sa existenta conferindu-i aura de legenda si atributele unei vetre de viata spirituala ce se poate identifica în multe privinte cu însusi românismul medieval. Fiindca aceasta straveche lavra a monahismului din Moldova nu straluceste doar prin existenta multiseculara, ci si printr-o neîntrerupta activitate pusa în slujba neamului si a credintei stramosilor, nemurind pasii istoriei cu acele roade ale gândului si ale sufletului care înfrunta vesnicia si înnobileaza dainuirea noastra pe aceste plaiuri binecuvântate, sfintite prin jertfa generatiilor trecute si a ostilor de martiri.

Dupa cum era si de asteptat în cazul unui asezamânt cu o asemenea existenta istorica, traditia plaseaza faptele începutului în vremurile îndepartate ale primelor grupuri de anahoreti, spre care doar legenda poate patrunde. În lipsa unor documente care ar fi putut asigura date istorice precise, marea majoritate a cercetatorilor pledeaza pentru existenta unei asezari monahale pe malul drept al Nemtisorului înca din secolul al XIV-lea, atunci când au aparut si târgul din apropiere si cetatea de pe Dealul Plesu.Nu întâmplator în veacul pomenit au poposit la Manastirea Neamt ucenicii cuviosului Nicodim, cel care a asigurat organizarea cenobitica a marilor asezaminte monastice din Tara Româneasca, aducând cu ei un si mai puternic suflu de viata isihasta. În orice caz, la 7 ianuarie 1407, când Alexandru cel Bun si Mitropolitul Iosif emit un important document de cancelarie, Manastirea Neamt constituia deja o puternica si cunoscuta vatra monahala din moment ce a fost pusa sub ascultarea aceluiasi egumen (Dometian) împreuna cu M?n?stirea Bistri?a, alt important centru al spiritualitatii românesti.

Se pare ca în preajma unei vechi bisericute de lemn, Petru I Musat (1375-1391) a ridicat aici primul lacas de piatra cu hramul "Înaltarea Domnului", la finalizarea si la înzestrarea caruia au mai contribuit si ceilalti voievozi Musatini de la sfârsitul veacului al XIV-lea. Este adevarat ca cercetarile arheologice efectuate în incinta manastirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma aceasta ipoteza, dar numeroasele însemnari si celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adauga izvorul trainic al traditiei, nu lasa nici o umbra de îndoiala în a considera Manastirea Neamt ca fiind ctitoria cea mai veche si cea mai importanta a primilor Musatini.

Alexandru cel Bun (1400 - 1432), desi a pastrat în centrul atentiei propria ctitorie de la Bistrita, a fost mereu aproape si de nevoile Manastirii Neamt pe care a întarit-o si a înzestrat-o, cu marinimia-i cunoscuta. Din punct de vedere constructiv, lui i se datoreaza unele lucrari de reparatii la biserica de piatra a lui Petru I, partea inferioara a turnului-clopotnita si mai multe cladiri ce fac parte din incinta asezamâmtului: chilii, turnuri de aparare, arhondaric etc. Trecerea anilor si unele evenimente din a doua jumatate a secolului al XV-lea au marcat puternic asezamântul monastic de la Neamt. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând si biserica mare. Dezastrul a fost desavârsit, dupa cât se pare, de ostile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamt, s-au "razbunat" asupra târgului si a manastirilor din jur. Cert este ca, dupa 1480, vechea biserica de la Neamt se afla într-un asemenea stadiu de degradare încât Stefan cel Mare nu a mai considerat posibila restaurarea acesteia, preferând sa ridice aici un nou lacas de închinaciune, ce s-a sfintit la 14 noiembrie 1497.

Desi a avut o existenta zbuciumata, ca si întreaga istorie a poporului nostru, si a fost în repetate rânduri pradata si incendiata, Manastirea Neamt nu a încetat nici un moment sa se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relatiile sale duhovnicesti cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenenta statala a acestora, ci si unele zone mai îndepartate ale ortodoxiei, strabatând pâna în Bulgaria si Serbia, pâna la Sfântul Munte si la Constantinopol sau pâna la Kiev si Moscova. La Neamt au trait si s-au format reprezentanti de seama ai bisericii românesti, cu o însemnata contributie în organizarea, consolidarea si afirmarea ortodoxiei în aceasta parte a Europei, dar si în pastrarea fiintei noastre nationale. Este o lista realmente impresionanta, ce cuprinde nume de rezonanta în viata spirituala, din care nu lipsesc Grigore Tamblac, Mitropolitul Iosif Teoctist I (sfatuitor al lui Stefan cel Mare între anii 1457-1470), Teoctist al II-lea (Mitropolit al Moldovei pâna în 1528), cronicarii Macarie si Eftimie, staretii Silvan, Ioasaf, Pahomie si Paisie Velicicovschi, iar mai recent, Nicodim Munteanu, cel de-al treilea Patriarh al României, Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei si Teoctist Arapas, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Evocând istoria acestui tezaur de suflet românesc ai totdeauna sentimentul întoarcerii în trecut si al participarii nemijlocite la atâtea veacuri de credinta si de fapte, în care, dupa cum scria Gala Galaction, o întreaga lume de ... voievozi si vladici, coconi si jupânite, soli straini si calugari din toate lavrele crestinatatii care au trecut pe aici si au dus cu ei renumele Moldovei si al Manastirii Neamt.